Litiaza urinară 2018-08-03T22:48:41+00:00

Prezenţa în arborele urinar (calice, bazinet, ureter, vezica urinară, uretră) a unor concreţiuni solide (calculi) ce au luat naştere din substanţele anorganice şi/sau organice excretate în urină.

Vom împărţi litiaza urinară în: litiaza reno-ureterală și litiaza vezicală.

Clasificarea are scop didactic şi este necesară având în vedere diferenţele majore (etiopatogenie, manifestări clinice, complicaţii şi tratament) dintre cele două entităţi.

Prevalenţa litiazei reno-ureterale variază în funcţie de aria geografică; este de 5-8% la bărbaţi şi de 3-5% la femei în ţările Europei de Vest.

Incidenţa este de aproximativ 1,5% pe an. Vârful incidenţei bolii se înregistrează la indivizi cu vârste cuprinse între 20-50 de ani.

În general, litiaza urinară este mai frecventă la bărbaţi. În ultimele decade se constată o tendinţă la egalizarea termenilor raportului B/F.

În funcţie de localizare

renali

caliceal superior, caliceai mijlociu, caliceai inferior, bazinetal (pielic)

ureterali

ureteral superior/ureteral mijlociu/ureteral inferior

În funcție de etiologie

non-infecţioase

pentru calculii de oxalat de calciu, fosfat de calciu, acid uric

infecţioase

pentru calculii de fosfat amoniaco-magnezian/urat de amoniu/carbonat apatit

genetice

pentru calculii de cistină, xantină, 2,8-dihidroxiadenină

medicamentoase

În funcţie de aspectul radiologic (pe radiografia reno-vezicală)

radioopaci

oxalat de calciu mono- şi dihidrat, fosfat de calciu

slab radioopaci

fosfat amoniaco-magnezian, apatit, cistină

radiotransparenţi

acid uric, urat de amoniu, xantina, 2,8-dihidroxiadenină, cei de cauze medicamentoase

În funcţie de număr

unici

multipli

În funcţie de absenţa/prezenţa obstrucţiei

neobstructivi

obstructivi (parţial/complet)

După morfologie (pentru cei renali)

simpli

coraliformi (calculi care mulează bazinetul şi unul sau mai multe calice)

Teoriile litogenezei

În condiţii normale, urina este o soluţie apoasă suprasaturată metastabilă de cristaloizi şi alte substanţe organice şi anorganice. Urina este o soluţie ce nu se supune legilor fizice ale cristalizării şi conţine o cantitate de solvit superioară celei ce poate fi dizolvată în condiţii standard.

În condiţii patologice (în litiaza urinară) există un factor declanşator care rupe echilibrul existent şi declanşează litogeneza. Acest factor este astăzi necunoscut şi doar prezumat. Există mai multe ipoteze legate de acest factor declanşator.

1. Teoria matricei organice

Rinichiul elimină unele substanţe organice – matricea organică – pe care se va produce precipitarea ulterioară a sărurilor; este teoria matricei organice susţinută de constatarea că toţi calculii – indiferent de compoziţie – au un element structural comun – matricea organică.

2. Teoria suprasaturării urinare

Echilibrul existent în condiţii normale între solvent şi solvit se poate rupe ducând la suprasaturare dacă scade volumul solventului (prin scăderea diurezei) – creşte cantitatea de solvit –  se produc concomitent ambele modificări.

3. Teoria inhibitorilor cristalizării

În urină se elimină:

  • factori ce favorizează cristalizarea – calciu, acid uric, cistină etc.
  • factori ce inhibă cristalizarea – Mg, K, Zn, citraţi, pirofosfaţi.

Ruperea echilibrului factori favorizanţi/factori inhibitori ai precipitării duce la litiază urinară.

4. Teoria nucleului de precipitare

Chiar la raporturi normale solvent/solvit şi factori favorizanţi/factori inhibitori ai precipitării, prezenţa unui element de nucleaţie (cristal, coagul sanguin) atrage precipitarea sărurilor (fenomen salting out).

Factorii favorizanţi citaţi în legătură cu litiaza reno-ureterală sunt:

* vârsta: 30-50 de ani

* sexul masculin

* profesia: lucrul în căldură excesivă conducând la deshidratare

* mediul: căldura excesivă şi umiditatea scăzută * alimentaţia

* factori genetici

* factori metabolici

* anomalii anatomice ale aparatului urinar

* infecţii urinare cronice (litiaza fosfato-amoniaco-magneziană).

Recidiva litiazică

Aproximativ 50% dintre pacienţii cu litiază urinară vor avea o singură recidivă şi la doar 10% dintre pacienţi recidivele vor fi multiple şi frecvente.

Următoarele grupuri de pacienţi sunt considerate a avea un risc înalt de recidivă a bolii litiazice:

factori generali

debutul precoce al litiazei (< 20 ani)

antecedentele heredo-colaterale

calculii conţinând fosfat acid de calciu

calculii conţinând acid uric şi uraţi

litiaza de infecţie

boli asociate cu apariţia litiazei

hiperparatirodism

nefrocalcinoză

boli gastro-intestinale (bypass jejuno-ileal, rezecţia intestinului, boala Crohn, sindrom de malabsorbţie, hiperoxaluria enterică după derivaţie urinară)

sarcoidoza

litiază urinară cu determinism genetic

cistinuria (tip A, B, AB)

hiperoxaluria primară

acidoza tubulară renală tip 1

xantinuria

sindromul Lesch-Nyhan

fibroza chistică

litiaza urinară determinată de medicamente

anomalii anatomice asociate cu apariţia litiazei reno-ureterale

rinichiul spongios

sindromul de joncţiune pielo-ureterală

diverticulul caliceai, chistul caliceai

strictura ureterală

refluxul vezico-uretero-renal

rinichiul în potcoavă

ureterocelul

Circumstanţe de descoperire a litiazei urinare

Descoperirea întâmplătoare

posibilă – cu ocazia unui examen ecografic sau radiologic pentru o altă patologie la un pacient fără acuze urinare.

Modalităţi clinice revelatoare

durerea

manifestată ca nefralgie sau

colică nefretică în funcţie de:

sediul obstrucţiei

modul de instalare a obstrucţiei

gradul obstrucţiei

hematuria

tipic este macroscopică totală, dar poate fi şi microscopică. Cel mai adesea însoţeşte durerea. Se poate accentua la efort şi se poate remite (uneori doar parţial) la repaus.

infecția urinară

manifestată fie ca o infecţie a tractului urinar (ITU) joasă, fie ca o ITU înaltă (pielonefrita acută litiazică)

nefromegalia

rinichiul palpabil (rinichiul mare obstructiv) secundar uretero-hidronefrozei (determinată de obstrucţie) coexistă cu durerea şi adesea şi cu alte semne şi simptome

situaţiile mai rare, dar foarte grave

instalarea unei anurii

semnifică obstrucţie completă pe rinichi unic congenital, funcţional sau chirurgical

semne și simptome de insuficiență renală cronică

pacientul se prezintă la medic pentru inapetenţă, scădere ponderală, astenie fizică şi psihică, alterarea stării generale, iar investigaţiile stabilesc diagnosticul de insuficienţă renală cronică şi etiologia litiazică a acesteia.

Condiţia clinică cea mai frecvent întâlnită este colica renală.

Colica renală asociază:

  1. durere lombară unilaterală, paroxistică, brusc instalată, cu iradiere descendentă antero-inferioară, neinfluenţată de poziţie (fără poziţie antalgică). Durerea traduce creşterea bruscă a presiunii din calea urinară în amonte de obstacolul litiazic stimulând baroreceptorii
  2. manifestări digestive: meteorism, greaţă, vărsătură, ileus dinamic
  3. fenomene neurologice: agitaţie psiho-motorie, anxietate (secundare durerii paroxistice)
  4. fenomene cardiovasculare: tahicardie, creşterea tensiunii arteriale.

Consecinţele prezenţei calculilor în arborele urinar sunt reprezentate de: obstrucţie, ITU, metaplazia uroteliului.

Magnitudinea acestor consecinţe depinde de o multitudine de factori dintre care cei mai importanţi sunt:

  • starea aparatului urinar preexistentă apariţiei obstrucţiei
  • gradul obstrucţiei, durata obstrucţiei şi modul de instalare
  • asocierea ITU

a. Obstrucţia determină:

1. simptomatologie – dominată de durere

2. semne – rinichi mare obstructiv

3. modificări morfologice – dilataţie supradiacentă

4. modificări funcţionale – până la rinichi afuncţional.

În  momentul  instalării  obstrucţiei căii  sale excretorii, rinichiul  nu îşi încetează activitatea; ea continuă dar pe o cale alterată. Urina care ajunge în bazinet (aici există hiperpresiune) se extravazează (generând peripielită,  periuretrită, perinefrită) sau ia calea refluxurilor (pielotubular, pielovenos sau pielolimfatic).

b. ITU – infecția de tract urinar

ITU este cauză de litiază (prin caracterul puternic litogen al Proteus-ului, dar şi al altor germeni ureazo-pozitivi). Litiaza este cauză de ITU prin obstrucţie şi stază. Tratamentul celor două condiţii patologice nu poate fi eficient decât dacă se adresează amândurora (este iluzorie vindecarea stabilă a unei ITU fără ablaţia litiazei).

Coexistenţa ITU – litiază poate pune în discuţie în unele cazuri – pielonefrite acute litiazice – chiar prognosticul vital, iar în alte cazuri evoluţia se poate face spre distrucţie renală completă (pionefroza litiazică).

c. Metaplazia mucoasei uroteliale

Aflată în contact prelungit cu calculul este o leziune ce poate evolua spre cancer. Dacă această evoluţie chiar se produce, din punct de vedere anatomo-patologic vom găsi un carcinom scuamos.

Se face prin:

  • aprecierea prognosticului pacientului. În acest scop sunt importante monitorizarea diurezei, a temperaturii, a probelor de funcţie renală şi examenul bacteriologic al urinei
  • stabilirea sediului calculului, dimensiunilor acestuia, caracteristicilor radiologice
  • aprecierea statusului aparatului urinar
  • evaluarea statusului biologic al pacientului
  • identificarea factorilor etiopatogenici implicaţi în litogeneză.

Pentru pacienţii „cu risc” (oligurie/anurie, febrili, cu retenţie azotată, cu semne de sepsis, cu simptomatologie rebelă la tratament), etapele protocolului diagnostic se pot amâna şi se vor aplica măsuri terapeutice de urgenţă având scopul de a drena urina din amonte de obstacol (nefrostomie percutanată, montare de stent ureteral autostatic JJ).

Anamneza

Urmăreşte, în afara precizării datelor legate de episodul actual (momentul debutului, circumstanţe de debut, timp scurs de la debutul simptomatologiei), identificarea unor informaţii semnificative legate de factorii favorizanţi ai litiazei şi de starea generală de sănătate a pacientului (antecedente personale patologice – eventual istoric de litiază reno-ureterală, tratamente în curs, intervenţii chirurgicale).

Investigaţii imagistice

Radiografia reno-vezicală

Permite aprecierea grosieră a cadrului osos, a poziţiei, dimensiunilor şi contururilor renale; evidenţiază calculii radioopaci; trebuie completată cu un film în incidenţă laterală (mai ales pentru acele imagini situate pe aria de proiecţie a rinichiului drept). Sensibilitatea radiografiei reno-vezicale în litiaza reno-ureterală este de 44-77%, iar specificitatea este de 80-87%.

Ecografia reno-vezicală

Rapidă, ieftină, neinvazivă, repetabilă – furnizează excelente informaţii morfologice. Decelează atât calculii radioopaci cât şi pe cei radiotransparenţi – imagine hiperecogenă care lasă con de umbră posterior.

Identifică calculii caliceali, bazinetali, cei aflaţi în ureterul lombar superior şi la joncţiunea uretero-vezicală. Pentru calculii mai mari de 5 mm, sensibilitatea examenului ecografic este de 96%. Apreciază (morfologic) răsunetul prezenţei calculului asupra aparatului urinar.

Urografia intravenoasă (UIV) – „regina explorărilor urologice” –

Furnizează informaţii morfologice, dar şi funcţionale. Permite şi decelarea calculilor radiotransparenţi, care pe filmele efectuate după injectare apar ca lacune (defecte de umplere cu substanţa de contrast).

Nu se efectuează în colica renală. Colica este traducerea subiectivă a hiperpresiunii brusc instalate în calea urinară din amonte de obstacol. Hiperpresiunea conduce la anularea presiunii efective de filtrare conducând la rinichi afuncţional (mut urografic) în pofida faptului că el poate avea rezerve funcţionale (bagaj nefronal) excelente. Este necesar management conservator al colicii, iar după calmarea simptomatologiei va fi indicată examinarea.

Tomografia computerizată cu/fără substanţă de contrast

Se efectuează atunci când există elemente de gravitate (febră, reducerea diurezei), pacientul are rinichi unic, durerea nu se remite sub tratament şi nu se poate aştepta efectuarea UIV.

Examenul CT este util şi pentru:

  •  calculi coraliformi pentru că permite reconstrucţia spaţială a acestora
  •  pacienţi obezi la care explorarea radiologică clasică este – ca şi cea ecografică – îngreunată de grosimea peretelui abdominal.

Tomografia computerizată poate determina densitatea calculului, structura internă a acestuia şi distanţa de la tegument la calcul – toate acestea sunt aspecte importante în alegerea metodei de tratament.

Ureteropielografia retrogradă (UPR) sau pielografie anterogradă

UPR se efectuează cu sondă Chevassu introdusă 2-3 cm în ureter; pe sondă se injectează substanţa de contrast diluată 1:1 cu ser fiziologic. Ideal, se efectuează pe masa de fluoroscopie, se injectează volume mici şi se controlează fluoroscopic opacifierea obţinută. Într-un astfel de caz, este parte din procedura de drenaj intern/extern al căii urinare.

În lipsa mesei de fluoroscopie, se introduc lent 15-25 ml substanţă de contrast după care se realizează expunerea radiologică clasică. Indicaţia este reprezentată de rinichiul mut urografic.

Explorarea izotopică

Nu furnizează imagini corticale cu rezoluţie suficient de bună pentru a permite aprecierea morfologiei tractului urinar, dar poate fi foarte utilă în unele circumstanţe particulare:

  • pacient cu litiază renală bilaterală, cu indicaţie chirurgicală bilateral, cu indice parenchimatos redus bilateral, cu insuficienţă renală cronică (urografia nu poate fi efectuată) – apreciază care este rinichiul cu cel mai bun bagaj nefronal şi orientează intervenţia chirurgicală
  • pacient cu antecedente chirurgicale urologice pentru litiază – UIV arată dilataţii. Renoscintigrama permite diferenţierea sistemului colector aflat în obstrucţie de cel cu dilataţii restante.

Alte investigații

Biochimia sanguină: uree serică, creatinină plasmatică, acid uric seric, ionogramă serică, rezervă alcalină, calcemie, fosfatemie, hemogramă (important numărul de leucocite), teste de coagulare.

Examene de laborator din urină: examen sumar de urină, urocultură cu antibiogramă, calciurie, fosfaturie, uricozurie, oxalurie, uree urinară.

Analiza compoziţiei calculului prin spectrofotometrie sau difracţie cu raze X. Analiza chimică a compoziţiei calculului este lipsită de fiabilitate.

Supravegherea calculilor renali

Conform Ghidului de diagnostic şi tratament al Asociaţiei Europene de Urologie, este încă în dezbatere dacă calculii caliceali asimptomatici care rămân stabili mai mult de 6 luni necesită tratament sau trebuie doar urmăriţi prin examen echografic periodic (la fiecare 6 luni). Aceasta este singura categorie de calculi renali care nu impun tratament decât dacă în cursul supravegherii se constată creşterea în dimensiuni, apariţia obstrucţiei, infecţie de tract urinar sau durere (acută sau cronică).

Supravegherea pacienţilor cu calculi ureterali

În litiaza ureterală, supravegherea pacientului este o opţiune dacă calculul nou diagnosticat are <10 mm şi dacă nu există indicaţii de îndepărtare activă a calculului.

Indicaţiile de îndepărtare activă sunt:

  • calculi cu probabilitate mică de eliminare spontană
  • durere persistentă în ciuda tratamentului corect
  • obstrucţie persistentă
  • insuficienţă renală, obstrucţie bilaterală, rinichi unic.

Durata supravegherii nu trebuie să depăşească 30 de zile. După acest interval se apreciază că probabilitatea de eliminare spontană este mică şi, prin urmare, calculul are indicaţie de îndepărtare activă.

Tratamentul colicii renale

Obiectivele tratamentului medical în colica renală sunt dificil de prezentat de o manieră didactică. Ele pot fi însă intuite dacă păstrăm în minte lanţul etiopatogenic care stă la originea colicii: migrare calcul → obstrucţie ureterală → creşterea presiunii din arborele urinar în amonte de obstacol.

Obiectivele tratamentului medical sunt: combaterea durerii (inclusiv reducerea frecvenţei episoadelor colicative) și crearea condiţiilor locale optime pentru pasajul calculului.

Tratamentul medical se face cu:

  1. antiinflamator nesteroidian (AINS)
  2. antispastic
  3. antialgic
  4. alfa-blocant.

Pacienţii la care se optează pentru tratament medical sunt cei la care se reuşeşte controlul eficient al durerii, au rezervă funcţională renală normală şi nu au nici un fel de date care să sugereze sepsisul. Pacienţii trebuie monitorizaţi pentru a urmări poziţia calculului şi pentru a aprecia gradul de hidronefroză.

Tratamentul chemolitic

Tratamentul chemolitic poate fi administrat pe cale orală sau prin irigaţie percutanată şi poate fi folosit pentru calculi renali sau pentru fragmente de calculi restante după ESWL sau NLP.

Chemoliza este posibilă doar pentru anumite tipuri de calculi astfel încât cunoaşterea compoziţiei calculului înaintea începerii tratamentului este obligatorie. Singurii calculi care beneficiază de tratament chemolitic percutanat sunt cei constituiţi din acid uric, cistină, brushit şi struvit.

Singurii calculi care beneficiază de tratament chemolitic per os sunt cei de acid uric (la aceşti pacienţi se urmăreşte alcalinizarea urinei).

ESWL (extracorporeal shock wave lithotripsy)

Calculii sunt aşezaţi în focarul în care converg undele de şoc produse de un generator şi vor fi fragmentaţi ca rezultat al acţiunii undelor de şoc. Sunt deci necesare: generatorul de unde de şoc, sistemul de cuplare (transmite undele de şoc de la generator în interiorul corpului uman) și sistemul de localizare (ecografic/fluoroscopic/ambele) a calculului pentru a-l putea plasa în focar.

Pentru a se putea practica ESWL trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale:

  • calea urinară în aval de calcul să fie liberă
  • rinichiul să fie funcţional – el trebuie să producă urină care va servi ca vehicul pentru fragmentele rezultate şi care trebuie eliminate.

Indicaţiile ESWL: calcul caliceal, calcul pielic cu diametrul mai mic de 3 cm, calcul ureteral lombar, calcul ureteral iliac (va fi fragmentat după ce endoscopic va fi mobilizat spre ureterul lombar sau chiar în bazinet – push-back), calcul renal restant după chirurgie deschisă sau NLP (exemplu: pacientul a avut calcul coraliform voluminos pentru care s-a practicat NLP, iar unele fragmente caliceale nu au fost accesibile la NLP).

Contraindicaţiile ESWL: sarcina (datorită potenţialului efect asupra fătului), coagulopatii (dacă acestea nu pot fi corectate), infecţii de tract urinar necontrolate, malformaţii ale scheletului sau obezitate severă care împiedică plasarea calculului în focar, anevrism arterial în vecinătatea calculului, obstrucţie anatomică distal de calcul.

Complicaţii: se corelează cu încărcătura litiazică şi sunt reprezentate de: hematom intraparenchimatos/perirenal, hematurie (este regula după ESWL), colica (însoţeşte eliminarea fragmentelor), împietruirea ureterului (stein-strasse), pancreatita (complicaţie foarte rară).

Asocierea ESWL – debut hipertensiune a fost discutată, dar nu a fost confirmată. Rinichiul unic nu reprezintă o contraindicaţie pentru ESWL, dar în astfel de cazuri este obligatorie plasarea unui cateter JJ pentru a asigura un drenaj adecvat. Cateterul nu asigură şi nu favorizează eliminarea fragmentelor, dar asigură drenajul protejând pacientul de o eventuală împietruire a ureterului cu consecinţele sale dezastruoase (cu atât mai grave pe un rinichi unic).

Tehnici endo-urologice: NLP şi URS

Nefrolitotomia percutanată (NLP)

Este o metodă de explorare şi/sau tratament instrumental realizată prin abord anterograd al rinichiului. Acest abord înseamnă crearea unui traiect suficient de larg pentru a permite pasajul instrumentelor, traiect care face legătura între sistemul colector renal şi exteriorul corpului pacientului (regiunea lombară).

Primul pas este reprezentat de alegerea traiectului puncţiei astfel încât sângerarea să fie minimă, iar traiectul cât mai direct pe calcul.

Prima manevră este puncţionarea sistemului colector renal (sub control ecografic sau fluoroscopic). Urmează dilatarea traseului de puncţie şi plasarea unui fir de ghidaj (sub control fluoroscopic).

Restul manevrelor intrarenale – extragerea calculilor dacă sunt mai mici decât diametrul tecii nefroscopului sau extragerea fragmentelor care rezultă din litotriţia electrohidraulică, mecanică sau ultrasonică – se realizează sub control endoscopic.

Totul se desfăşoară în aceleaşi condiţii de asepsie ca pentru chirurgia deschisă. Anestezia se alege în funcţie de amploarea şi durata procedurii – de la anestezia locală (plasarea anterogradă a unui stent sau extragerea directă a unui calcul mic) până la anestezia generală (pentru proceduri laborioase).

Indicaţiile NLP:

  • calcul secundar obstrucţiei – nu se poate practica ESWL pentru că nu îndeplineşte una dintre cele două condiţii esenţiale – calea urinară în aval să fie liberă
  • calcul voluminos – calcul renal cu diametrul peste 3 cm
  • alţi calculi pentru care nu se poate practica ESWL – nu pot fi poziţionaţi în focar/anomalii de tract urinar/anomalii scheletale/rinichi transplantat.

Contraindicaţiile NLP:  coagulopatii necorectabile.

Ureteroscopia retrogradă (URS)

Este o metodă de diagnostic şi tratament al litiazei reno-ureterale. Necesită anestezie loco-regională (rahidiană) sau generală. Reclamă aceleaşi condiţii de asepsie ca orice intervenţie chirurgicală.

Ureteroscopul – rigid, semirigid sau flexibil – se introduce prin uretră, vezică şi orificiul ureteral până în zona în care se află calculul. Calculul poate fi fragmentat in situ (şi fragmentele extrase) sau poate fi mobilizat retrograd (push-back) urmând a fi rezolvat printr-o altă metodă (ESWL).

Indicaţii: calculii ureterali pelvini şi iliaci, calculii ureterali lombari (aceştia pot fi trataţi şi prin ESWL), calculii renali caliceali inferiori (este necesar ureteroscop flexibil şi sursă de energie LASER pentru fragmentare).

Chirurgia laparoscopică şi chirurgia deschisă

Au indicaţii restrânse şi mai sunt azi utilizate în rezolvarea a numai 1% până la 5% din totalul cazurilor de litiază reno- ureterală:

  • eşecurile procedurilor prezentate anterior
  • calculi secundari unor anomalii anatomice – chirurgia deschisă permite şi corectarea acestei anomalii care, restantă, ar fi cauză de recidivă
  • calculi ureterali complicaţi cu infecţii urinare severe
  • obstrucţie pe rinichi unic ducând la anurie etc.

Primitivă

Este relativ rară şi poate surveni la copii. Apare în zone endemice (China, Indonezia, India), iar calculii sunt formaţi din urat acid de amoniu. În etiopatogenie au fost incriminaţi dieta săracă în proteine, sindroamele diareice, deshidratările de diverse cauze.

Secundară

Apare consecutiv unor afecţiuni care generează staza urinei vezicale şi infecţie urinară joasă. Condiţiile patologice cel mai frecvent întâlnite în asociere cu litiaza vezicală sunt: tumorile prostatice, stricturile de uretră, disfuncţiile neurogene ale vezicii urinare.

Din această prezentare a cauzelor se subînţelege că afecţiunea este mai frecventă la bărbat.

Litiaza vezicală este o litiază cu etiopatogenie locală (litiază de organ). Rareori poate fi vorba de calculi ureterali (eliminaţi din calea urinară superioară) care nu pot fi eliminaţi prin uretră şi cresc în vezica urinară. Alteori – cel mai adesea la femeia cu antecedente chirurgicale ginecologice – precipitarea sărurilor din urină se face pe un corp străin intravezical (compresă, fir de material neresorbabil).

Tablou clinic

  • durere hipogastrică
  • hematurie – declanşată sau exacerbată de efort
  • polakiurie
  • disurie, micţiune întreruptă sau chiar retenţie completă de urină
  • emisia de urină tulbure (piurie)

Explorări paraclinice

  • radiografie renovezicală – imagine radioopacă pe aria de proiecţie a vezicii urinare
  • urografia intravenoasă – opţional
  • ecografie reno-vezicală – imagine hiperecogenă cu con de umbră posterior
  • uretrocistoscopie – permite vizualizarea calculului.

Tratament

Endoscopic

Litotriţie folosind energie mecanică, ultrasonică, electrohidraulică sau laser urmată de extragerea fragmentelor pe teaca endoscopului. Litotriţia trebuie obligatoriu completată cu tratamentul endoscopic al afecţiunii care a condus la litogeneză: rezecţia endoscopică a unui adenom de prostată; deblocarea cervico-prostatică într-un adenocarcinom prostatic.

În litiaza vezicală secundară unei stricturi de uretră, ordinea se inversează – mai întâi se tratează strictura şi abia apoi se practică litotriţia (succesul uretrotomiei condiţionează introducerea endoscopului în vezică pentru a efectua litotriţia).

Chirurgical deschis

Indicat în:

  • stricturi de uretră la care uretrotomia eşuează
  • calculi mari, multipli
  • calculi duri care nu pot fi fragmentaţi endoscopic
  • calcul asociat unui adenom de prostată care – prin dimensiuni – are indicaţie de chirurgie deschisă.

Şi aici este valabilă afirmaţia că extragerea calculului trebuie completată cu tratamentul bolii care a generat obstrucţie şi stază.

No No